CÂTE CEVA Benone Burtescu[2010-12-31]Dar văile vuiră În poemul MOARTEA CĂPRIOAREI, Nicolae Labiș, la momentul în care căprioara urma să se arate și frica și logica și rațiunea și sentimentul și legea și chiar datina și rostul existenței urmau să fie tăvălite în sânge, dă drumul ultimei sale dorințe de neputință cât aș fi vrut ca .. pușca tatei să dea greș și ca o urmare firească NEFIREASCĂ zice DAR VĂILE VUIRĂ . În anul 2001 Sptembrie 11, dimineața sună telefonul din bojdeuca mea și de la capătul celălalt al firului de lângă Darmstadt, Germania, fratele meu mă întreabă disperat.. Ce este acolo la voi? I-am răspuns liniștit, nimic deosebit. Cum așa, îmi zice, sunteți în război, n-ai deschis televizorul? Nu deschid televizorul dimineața pentru că vreau să mă folosesc și eu de aceste clipe de liniște pentru introspecție. I-am răspuns nu prea deschid televizorul dimineața, ci mai spre seară și foarte puțin. Parcă fără drept de apel mi-a zis un ferm deschide-l, că mi-am lăsat jos sărăciile de hârtii aproape neîncepute și simpla unealtă de scris, pixul, și am deschis televizorul. Primul din cele două turnuri din New York fusese lovit și fumega. În câteva momente o pasăre cu pliscul de rubin, cum iar spune tot Labiș, a intrat în spațiul ecranului îndreptându-se nu neapărat vijelios, dar cu atât mai urâciune, către al doilea turn. Am spus cât am putut de tare, până la răgușire de tare să nu nimerească, să dea greș. DAR VĂILE PĂMÂNTULUI VUIRĂ, și toate coclaurile lumii vuiră și ele. Mi-am strâns tare tâmplele în palme și am fost zvârcolit într-o clipă în imaginea din pustia Sinaiului unde Iosua, prin excelență comandant de oști, spune lui Moise adevăratul comandant de oști în timp ce coborau de pe munte în văile pustiei ce urma a fi trecută, În tabără este un strigăt de război! Ce aud eu, zice Moise lui Iosua, este glasul unor oameni care cântă, (cântec de joc, vai de el de cântec). Mi-am zis: ar fi fost bine ca Moise să greșească și Iosua să aibă dreptate, dar VĂILE PUSTIULUI VUIRĂ, din păcate. Apoi în timp ce turnurile fumegau pe ecranul televizorului ca țeava puștii tatei din poemul lui Labiș și tot a deșertăciune și tragedie altarele din jurul vițelului de aur fumegau și ele în timp ce Moise căra în brațele sale lângă inima sa spre poporul de la poalele muntelui rânduiala divină, ordinea dumnezeiască se înfiripă în auz, în priviri, în simțiri, în suflet, scena adevăratei vuiri la care toate celelalte erau răsunete, ecouri de dinainte sau de după: și I-au pus în spate Fiului lui Dumnezeu o cruce grea. De s-ar răzgândi acești oameni înainte de a-L răstigni, era parcă strigătul, rugăciunea, rugămintea fierii de existență. DAR VĂILE și MUNȚII UNIVERSULUI ÎNTREG VUIRĂ. Fiecare herub și seraf și ființă minunată despre care încă nu am auzit, s-a cutremurat cum niciodată. S-au cutremurat și cei care L-au răstignit. Și DIAVOLUL ȘCHIOP din nou vorba lui Labiș, s-a cutremurat cutremurătură de moarte veșnică, depărtându-se într-o dungă de crucea de pe care se striga S-A ISPRĂVIT. Dragi prieteni, ori de câte ori vuiește vreo împlinire profetică în zilele noastre și câte nu vuiesc , să ne aducem aminte că Domnul Dumnezeu nu a creat existența pentru a VUI a descompunere, a rupere, a întoarcere pe dos. De cele mai multe ori, dacă nu chiar de toate ori, ceea ce putem face este să zicem răul să dea greș, să nu se vuiască, și Domnul va socoti acest lucru ca fiind de partea iubirii Sale, chiar dacă vuielile profetice vor avea loc, pentru că planul Său este fericirea ființei create de El. Benone Burtescu (dburtescu@aol.com) Sursa: www.InterCer.net Contor Accesări: 2077, Ultimul acces: 2026-06-01 12:12:14
|
Timp total: 0,94s...
[]:1