Mesajul domnului Romiţă Iucu adresat în cadrul Congresului Internaţional de Teologie

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Mesajul domnului Romiţă Iucu adresat în cadrul Congresului Internaţional de Teologie

[2017-10-25]

de Andrei Pau

Mesajul domnului Romiţă Iucu, Prorector al Universităţii din Bucureşti, adresat în cadrul Congresului Internaţional de Teologie intitulat Viaţa Bisericilor Ortodoxe în timpul comunismului – persecuţie, rezistenţă şi mărturisire.
Preafericirea Voastră, Preacucerniciile Voastre,
Excelenţele Voastre, Distinşi invitaţi,
Ne face o deosebită bucurie şi onoare să fim astăzi prezenţi în calitate de co-organizatori ai evenimentului ştiinţific de marcă Viaţa Bisericilor Ortodoxe în timpul comunismului – persecuţie, rezistenţă şi mărturisire, prin Facultatea de Teologie ”Justinian Patriarhul”, din cadrul Universităţii din Bucureşti.
Vă rog să-mi permiteţi ca, în numele conducerii, personal al domnului Rector Mircea Dumitru, să vă mulţumim, Preafericirea Voastră şi colegilor noştri teologi pentru cinstea pe care ne-o faceţi astăzi. Vă rog sa-mi permiteti, totodată, să-i salut şi pe distinşii invitaţi, din ţară dar şi pe aceia din străinătate, mărturisitori ai rezistentenţei dar şi ai biruinţei asupra ”răului”, întruchipat de un regim care şi-a făcut din credinţă cel mai mare adversar, pentru că, aşa după cum spuneau contemporanii acelor vremuri, ”ştreangul nu s-a strâns în jurul gâtului ci în jurul sufletului”. Ţinta finală a fost scoaterea lui Dumnezeu din suflete.
Preotul Gheorghe Calciu, arăta într-una din scrierile sale, cu referire la această idee, că: Securitatea, când a încercat să ne distrugă, a ştiut că la un moment dat sufletul nostru va ceda. De fapt, nu sufletul, ci voinţa nostră bună, va ceda. Ei au crezut că sufletul se distruge prin trup, fiindcă erau materialişti. Au crezut că dacă trupul este chinuit până dincolo de limitele rezistenţei umane, sufletul este desfiinţat şi pot face cu el ce vor. Dar nu este aşa.
Dacă un material se rupe, dacă un lemn se rupe este greu să-l mai refaci. Însă dacă sufletul se rupe să ştiţi că se reface. Sufletul înmugureşte. Aşa cum înmugureşte un copăcel sau o ramură pe care ai frânt-o aşa înmugureşte sufletul. Treptat, treptat ne-am refăcut şi fără îndoială că am fost mai buni după ce ne-am refăcut.Credem că afirmaţia, dincolo de plasticitatea ei, deschide multe căi de interpretare ale mesajului transmis către posteritate despre mărturisitorii din închisori.
Personal, de această dată, pot da mărturie despre înmugurirea sufletească a celui care a fost printre miile de mărturisitori din temniţele comuniste, bunicul meu, membru al rezistentei armate din Banat, din satul Mercina, de pe Valea Caraşului, condamnat la ani grei de temniţă, îmbogăţindu-ne cu un testament moral pe care cu cinste l-a primit întreaga familie, biserica şi comunitatea.
Pe lângă acesta, ne-a lăsat în dar o fotografie a Maicii Domnului, a Majestăţii Sale Regele Mihai I, câteva cruciuliţe sculptate în os şi un fragment dintr-o scrisoare (despre care aveam să aflu mai târziu că este de fapt scrisoarea lui Ion Moţa către familie:
Durerea e mare, imensă, o ştiu. Şi mă cutremur de îngrijorare la gândul că aţi avea prea puţină putere să o suportaţi. Dar, iubiţii mei părinţi, căutaţi să vedeţi, alături de durerea voastră, toată frumuseţea faptei noastre: Se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos! Se clătina aşezarea creştină a lumii! Puteam noi să stăm nepăsători? Nu e o mare binefacere sufletească pentru viaţa viitoare să fi căzut în apărarea lui Hristos?
Astfel, pe lângă durere, nu se poate să nu simţiţi şi o mare înălţare sufletească. Dumnezeu să vă dea puterea de a purta suferinţa aceasta şi de a o birui. Eu aşa am înţeles datoria vieţii mele. Am iubit pe Hristos şi am mers fericit la moarte pentru El!
Aici era ataşată subînţeles, ca în mintea oricărui român bănăţean de peste munţi şi ideea de neam, o altă valoare supremă, care a întărit, de-a lungul istoriei şi relaţia cu biserica strămoşească.
Lecţia noastră pentru zilele de acum nu poate fi decât aceea că, într-un parteneriat social extrem de bine articulat şi de profund, bazat pe încredere şi pe forţa penetrantă a mesajului public, Universitatea şi Biserica, trebuie să conlucreze pentru ca asemenea” întâmplări sociale”, accidente ale istoriei, să nu se mai repete, iar acest lucru se poate face numai prin educarea spirituală a poporului, prin cultivarea aceloraşi valori care vor putea să întărească ”cetatea şi viaţa cetăţii”.
Părintele Dimitrie Bejan scrie ”O cetate se mântuieşte dacă are cel puţin zece drepţi între zidurile ei. Dar pentru un neam întreg, câţi drepţi ne trebuie ? Cine poate să socotească ?”
Mărturisitorii români din temniţele comuniste au fost drepţii care pot constitui repere de respect, de demnitate creştină şi naţională. Au făcut cinste Bisericii noastre strămoşeşti şi neamului nostru românesc.
Unul dintre ei, Virgil Maxim, în lucrarea Imn pentru crucea purtată, ne-a lăsat spre reflecţie o istorioară cu care aş vrea să închei alocuţiunea mea:
Într-o celulă vecină erau trei deţinuţi. Unul, doctor, rezista regimului de privaţiune alimentară, dar era irascibil şi taciturn. Celălalt, muncitor, era bolnav, foarte slăbit şi orb din cauza diabetului netratat. Al treilea, ţăran, şi el slăbit, era calm şi se ruga toată ziua. Ştia Acatistul Maicii Domnului şi mulţi psalmi pe de rost. Îngrijea de muncitor şi discuta cu el. Doctorul nu lua parte, ci privea cu un aer superior. Muncitorului îi era din ce în ce mai rău şi nu se mai putea mişca. Ţăranul a raportat, rugând miliţianul să-l ducă la spital. Dar miliţianul i-a trântit uşa în nas.
După câteva zile mâncarea a devenit mai gustoasă. Se vedeau bucăţele mici de carne, maţe şi zgârciuri. Ţăranul, înainte de a-i da muncitorului porţia , pescuia carnea din gamela lui şi o punea în gamela orbului, apoi îl îndemna să mănânce
Ia, frate, că şi-au adus aminte Dumnezeu şi Maica Domnului de noi şi ne-a mai îndulcit suferinţa!
Muncitorul însă se epuiza pe zi ce trecea. După câtva timp a devenit inconştient. Atunci doctorul i-a ziş ţăranului:
Ce faci, domnule? În loc să mănânci dumneata şi porţia lui, că vezi bine că moare, dumneata îi dai şi partea cea mai bună din porţia dumitale?!…
Da, domnule doctor, văd şi eu că moare, dar n-aş vrea să constate pe lumea cealaltă că aici nimeni nu l-a iubit…
Şi s-a aşezat în genunchi la capul muribundului, rugându-se. Ceva s-a petrecut atunci în sufletul doctorului. A început să plângă în hohote. L-a rugat pe ţăran să-l înveţe Acatistul şi psalmii şi petreceau tot timpul în rugăciune”.
Un episod care ne aduce aminte de trăirile unei figuri marcante a istoriei Bisericii care, în Săptămâna Patimilor, după un moment de profundă ”rătăcire”, s-a dus şi a plâns cu amar … Să fim şi noi convinşi, aşa după cum ne spunea într-o altă frumoasă zicere Părintele Calciu:
Vedeţi, tehnica a măsurat rezistenţa lemnului, a fierului, a firului de păr şi a firului de aţă. Dar rezistenţa sufletului omenesc cine o poate măsura…?! Pentru că au fost oameni care au căzut în faţa torturii şi alţii care nu au căzut. Iar dintre cei care n-au căzut în faţa torturii, mulţi au căzut în faţa ispitelor, după ce s-au eliberat. Sufletul omenesc scapă oricărui fel de măsurătoare, el nu este o entitate măsurabilă.
Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca să avem puterea de a testa rezistenţa lemnului, a fierului, a firelor sintetice în laboratoare, prin cercetări avansate dar niciodată rezistenţa sufletului omenesc, şi să nu mai ducem, decât gândurile noastre de profundă recunoştinţă, către ceea ce Petre Ţuţea ne spunea de la Aiud:
Dacă murim aici, în lanţuri şi haine vărgate, nu noi facem cinste poporului roman ci, poporul roman ne-a făcut onoarea să murim pentru el.

Sursa: www.Basilica.ro

Contor Accesări: 809, Ultimul acces: 2026-10-24 19:02:55

Timp total: 0.04s...

[]:1